Riot

Sunt vremuri întunecate. Vremuri în care ai impresia că nimic nu poate merge mai rău de atât. Dar totusi te întrebi prin ce se defineşte această stare de naşpa, care sunt lucrurile ce determină aceste depresii, de ce lumina şi caldura soarelui numai trezesc energie în noi...
Totul este urat şi trist, totul merge foarte prost. Natura este de alta parere. Ea s-a adaptat la aceste condiţii vitrege, a învătat sa treacă peste poluarea excesiva, peste zgomotele asurzitoare provocate de numărul mare de autoturisme sau motoare ale celor cu multi bani, a învătat să convieţuiască cu dracul. În fond câte griji are pe cap un arbore tanar?!
Îşi ridică privirea spre cer, ţintind in depărtare, undeva peste albastrul spalacit, nebăgând în seamă cei trei nori albi ce se mişcau precum doua broaşte ţestoase. Nu ştia ce să caute cu privirea dar cu siguranţă iubea acea calmitate, adora sentimentul de linişte pe care il simţea atunci când reuşea să se imagineze afară din trupul său omenesc, zburând ca un înger, liber, cât mai sus cu putinţă. Deşi Soarele strălucea extrem de intens, el era mai mult ca sigur că oriunde îşi va arunca privirea, de fapt şi de drept se va uita la o stea, la o planeta strălucitoare. Habar n-avea de ce făcea chestia asta, nu îşi dadea seama ce anume îl face să se simtă ca acasă atunci când privea stelele, fie ea zi sau noapte. Ştia doar că îl face să se simtă bine, să uite de probleme, divergenţe, datorii, bani, dorinţe neîmplinite sau vicii.
Stătea singur pe o bancă de beton, la umbra unui copăcel, înconjurat de flori de Coroniţa Miresei ce îşi împraştiau mireasma liniştitoare peste tot în jur. Pe jos era o mizerie de nedescris, ca în orice alt parc: mucuri de ţigară, coji de semniţe, hârtii, frunze, flori rupte şi călcate în picioare şi deşi ai crede că într-un loc public frecventat de oameni 18 ore din 24 nu ai putea zări asa ceva, pe jos erau chiar şi nişte prezervative, folosite evident. Câte-o rafală de vânt mai aducea câteo pseudo-ninsoare şi îi albea tricoul negru, încet dar sigur. Era luna Mai, cald afară, soare si bineînţeles, veşnicul puf de la plopi.

Starea de transă îi fu întreruptă de un bătrânel, de fapt bătrânel referindu-se doar la vârstă, căci bărbatul era înalt, bine făcut, cu ochelari de soare negri la ochi si extrem de îngrijit. Se opri în faţa tânărului şi îl întrebă:
-Pot lua şi eu un loc lângă tine?
-Desigur, nu am intenţia de a ocupa întreaga bancă doar pentru mine, replică tânărul.
-Frumoasă zi, aşa-i?
-Da, e mai mare păcatul să nu stai în natură pe o vreme ca aceasta!
-Câţi ani ai? întrebă bătrânul.
-Fac 22 în vară domnule.
-Care va să zică ai 21 de ani, zâmbind.
-Da, aşa este.
După care se aşternu o linişte ciudată. Băiatul se aşteptă la o replică de bun simţ, de genul 'Mulţi înainte!' dar aceasta nu veni. Îl privi pe bătrân mai îndeaproape şi observă că acesta avea un tatuaj ciudat pe partea stângă a gâtului. Era un semn, un simbol ce părea mai degrabă gravat în pielea lui, ca şi cum cineva scrijelise cu ceva lat din pură ură. Încercă să îşi imagineye cât de dureros fu şi cât de mult durase vindecarea şi deşi prima întrebare care îi venise în cap fu 'De unde aveţi semnul acela?' pe gură ieşise:
-Dumneavoastră câţi ani aveţi?
-Prea mulţi măi Axe, prea mulţi...


To be continued...
S-auzim de bine!