Riot - Chapter I: Beginings

Lovitura fu atât de puternică încât simţi cum îi stă respiraţia şi o ameţeală ciudată îl afundă în scaun bine de tot. Cu greu găsise puterea să deschidă ochii iar şi văzu cum Luci stă şi priveşte în gol aşa că aruncă o privire prin cameră în speranţa găsirii unei scăpări.
Cămăruţa era cu siguranţă undeva la subsol căci pe lângă mirosul specific erau şi foarte multe conducte ce emanau aburi sau umezeală. Pe pereţi erau diferite scrijelitrui, cifre fără sens, cuvinte vulgare şi undeva în dreapta lui era un semn ce îi părea extrem de cunoscut. Nu era doar sculptat în perete ci şi acoperit cu vopsea neagră pentru a sări în ochi. Nicio piesă de mobilier nu putea fi zărită în cămăruţă aşa că era clar că nimeni nu locuia acolo în permanenţă. Podeaua era din ciment simplu şi foarte prost finisat fapt ce permitea sângelui să se infiltreze. În momentul în care privi jos, pe lângă multitudinea de pete vişinii, observă că şi scaunul pe care stătea era prins cu şuruburi mari de ciment şi pe părţile laterale era plin de zgârieturi. Cu siguranţă mai avu 'clienţi' în trecut. Toate aceste lucruri ofereau camerei o atmosferă apăsătoare ce ar putea fi comparată cu cele descrise în filmele în care oamenii sunt executaţi prin electrocutare, în închisori.
Era calm de fire şi se considera puternic. Nu s-a imaginat niciodată într-o situaţie din care nu ar mai avea scăpare dar acum, deşi Luci repetase propoziţia 'îţi sunt prieten', în minte îi veneau numai scenarii dureroase şi nu îşi putea lua gândul de la posibilitatea morţii.
Deodată telefonul bărbatului începu să sune. Luci îl scoase din buzunar, apăsă 2 taste şi rămase 2 secunde cu ochii bulbucaţi la ecran:
-Revin repejor. Încearcă să te calmezi până mă întorc căci sunt multe lucruri pe care trebuie să ţi le spun şi nu-ţi va fi uşor. Ne-am înţeles Axe? După ce rostise aceste fraze făcu aceeaşi 2 paşi ca mai devreme şi ridicase palma dreaptă. Din instinct băiatul închise ochii şi întoarse capul spre dreapta dar spre norocul lui de această dată 'arma' lui Luci se opri peste umărul stâng ca o bătaie prietenească.
Axe rămase singur în cameră şi era mai confuz ca niciodată. Numai ştia ce e adevărat şi ce nu, nu ştia cum să se simtă având în vedere că ambii săi părinţi erau morţi şi cel mai probabil îşi găsiseră sfârşitul într-un mod violent. Nu îşi dădea seama cum de a ajuns în locul acela din moment ce se culcase liniştit şi în siguranţă în patul său de-acasă. Nu realiza cum de nu a auzit nimic. Să fie din cauză că a lăsat muzica prea tare? Să îl fi drogat cineva în timp ce dormea? Mai mult ca niciodată îşi dorea să asculte piesele preferate ce îl linişteau pentru a fi în stare să gândească. Dar din moment ce nu exista această posibilitate şi-a propus să iasă din starea de căcat în care se afla prin altă modalitate. Îşi amintise instantaneu de prima lui notă de 10 pe care o luase acum mult, mult timp, în clasa a 2-a, la română.
Învăţătoarea le spuse să scrie fiecare un autoportret şi simţi că va excela la aşa ceva. Ajunse acasă, îşi luă caietul de teme şi stiloul, un scăunel şi se postase în faţa oglinzii. 'E uşor, am să descriu exact ce văd!'. Mhm! Nu tocmai floare la ureche aşa că după 10 minute de stat nemişcat se decise să apeleze la mama.
-Mami, pentru mâine trebuie să-mi fac un autoportret şi nu am idee cum să încep. Mă ajuţi te rog frumos?
-Desigur scumpule! Haide că îţi dictez eu şi tu scrii. Bine?
-Da! spuse băiatul cu entuziasm.
-Eu sunt Axe şi am 8 ani. Am 145 de centimetri şi sunt slăbuţ pentru că nu îmi place ciorba.
-Mamă!
-Glumeam dragule! zâmbi cald femeia stângându-l în braţe. Să revenim. Am părul scurt şi negru şi ador să îl port aşa. Am faţa puţin lunguiaţă cu un năsuc mic şi drăgălaş şi nişte urechi la fel de firave. În ochii mei verzi de te vei uita prea atent, cu siguranţă te vei pierde sau te vei simţi intimidat căci pot exprima orice fel de sentiment prin această poartă către suflet. Zâmbetul mi-e cald şi veşnic prezent când e cazul. Sunt un băiat sincer şi modest ce nu minte de obicei dar sunt şi leneş uneori şi mi-e silă să-mi fac temele.
-Hai ma mami, o să râdă colegii de mine!
-Dar ăsta e adevărul scumpule! Aşa eşti tu şi mami te iubeşte pentru asta! îl strânse Maria călduros în braţe şi îl pupase lung pe frunte. Haide mai scrie şi tu ceva.
-Bine o să mai scriu aşa: 'Ăsta sunt eu şi mami mă iubeşte pentru asta.'. Reveni la realitate, oftă adânc şi simţise cum i se umezesc ochii căci o durere puternică îşi făcu apariţia doar că nu era de natură fizică.


Va continua...
Auzim şi noi de bine în viaţa asta?!